Poezii

“Si te-ai dus, dulce minune,S-a murit iubirea noastraFloare-albastra! floare-albastra!...Totusi este trist în lume!””

— Mihai Eminescu

“Ce‑ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu‑ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu‑n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii‑ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce‑i poporul mare, românesc, Când s‑aprinde sacru candida‑i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte‑n glorii să orbească‑l face, Când cu lampa‑i zboară lumea luminând, El pe sânu‑ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge‑n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc. Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi‑o doresc! Familia, III, 14, 2/ 14 aprilie 1867 [1867]””

— Mihai Eminescu

“Când tot se‑nveseleşte, când toţi aci se‑ncântă, Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru‑i se avântă L‑a patriei dulci plaiuri, la câmpii‑i râzători. Şi inima aceea, ce geme de durere, Şi sufletul acela, ce cântă amorţit, E inima mea tristă, ce n‑are mângâiere, E sufletu‑mi, ce arde de dor nemărginit. Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară Scăldată în cristalul pârăului de‑argint, Să văd ce eu atâta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint; Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniştiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice şoptiri. Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică, În valea mea natală, ce undula în flori, Să tot privesc la munte în sus cum se ridică, Pierzându‑şi a sa frunte în negură şi nori. Să mai privesc o dată câmpia‑nfloritoare, Ce zilele‑mi copile şi albe le‑a ţesut, Ce auzi odată copila‑mi murmurare, Ce jocurile‑mi june, zburdarea mi‑a văzut. Melodica şoptire a râului, ce geme, Concertul, ce‑l întoană al păsărilor cor, Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme, Născur‑acolo‑n mine şoptiri de‑un gingaş dor. Da! Da! Aş fi ferice de‑aş fi încă o dată În patria‑mi iubită, în locul meu natal, Să pot a binezice cu mintea‑nflăcărată Visările juniei, visări de‑un ideal. Chiar moartea, ce răspânde teroare‑n omenire, Prin vinele vibrânde gheţoasele‑i fiori, Acolo m‑ar adoarme în dulce liniştire, În visuri fericite m‑ar duce către nori. Familia, II, 21, 17/ 29 iulie 1866 [1866]””

— Mihai Eminescu