“Pincev și Mincev se ciondãneau de când erau pe lume. Nu-și aducea cineva aminte sã-i fi vãzut vorbind omenește. Abia învãțaserã sã umble copãcel și deja își luau unul altuia jucãriile. Așa, de pildã, Pincev, cãlare pe un minunat cãluț de lemn, dacã-l vedea pe Mincev gonind cãlare pe un bãț rupt dintr-un tufiș vecin, repede își pãrãsea bidiviul ca sã galopeze pe bãțul lui Mincev. Hârâielile lor se isprãveau îndeobște cu scatoalce, zbierete și pâraie de lacrimi. Dacã-i despãrțeau, plângeau și mai tare. Când ajunserã Hedergangheli, școlari, erau priviți ca cei mai mari dușmani. Se hârâiau spre școalã, la școalã, spre casã. Uitau de mâncare. Dacã intervenea un al treilea și ținea partea unuia din ei, Pincev și Mincev cãdeau de acord sã-l facã una cu pãmântul. Abia începuserã sã studieze primele rânduri din Talmud, cã deja fiecare din ei o ținea sus și tare cã-l interpreteazã mai bine decât celãlalt. Nu se mai sãturau sã aprofundeze și sã discute chestiunile cele mai întortocheate, dar nu sufereau un al treilea în discuțiile lor. Nici unul, nici celãlalt nu ajunserã învãțați. Erau prea sãraci ca sã-și vadã de Talmud, și pentru altceva n-aveau tragere de inimã.””